L’opira d’’i pupi
A ’i tempi antichi c’era …ora cchiu picca
a ’u postu di lu ciramu e ’u tiatru
pi tutti un passatempu ca era nautru
puru picchì la panza era cchiu sicca.
C’era ’u puparu ca c’’u carruzzuni
s’arricampava e si firmava ’n chiazza
nisceva cartilluni e pupi ’n vrazza
cu la spiranza d’jìnchisi ’u vurzuni.
Lu pupu stava dintra ’u tiatrinu
e supra d’iddu stava lu puparu
ca lu muveva cu fila d’acciaru
cu ’na mastrìa e un fari supraffinu.
A la finuta di tutt’a cumparsa
passava c’’u piattinu o c’’u cappeddu
e arricugghieva c’occhi surdiceddu
c’è quannu ci java bona e quannu scarsa.
Ora li carruzzuna su’ ‘i partiti
e li pupara tutti ‘i canuscemu
e comu fannu ’i picciuli ’u sapemu
nta r’iddi su sciarriati e sempri ziti.
Nta jornu su nimici affacciu ’i tutti
si unu dici niru… l’autru… jancu!!!
ma comu è sira mancianu a lu çiancu
e ognunu d’iddi ’i nuatri si nni futti.
Di pupi strati-strati ci nne assai
chi facili si fannu manuvrari
e anfina ca cci su pupi e pupara
nuatri lustru un ni videmu mai.
Vincenzo Aiello
Bagheria, 31 agosto 2012
Facendo ricerche per un mini-progetto da 5 ore in una classe seconda, mi sono imbattuta in questa poesia che trovo bellissima. Complimenti al poeta!