La surgiva chiacchiaruna
Passiannu pi ’na strata di campagna
ntisi comu ’na vuci chi chiamava
era nu sgricciu d’acqua di surgiva
ca a n’abbiviraturi vita dava.
Scarpisannu timpi di terra ammargiata
ad’idda mi ncugnai, e arrifriscai
li cannarozza sicchi pi l’arsura.
Drittu di l’occhi mei, ‘na casuzza
e un purtuni ’i vecchu pisci pagnu
ncucciatu a dui fintizzi arrugginuti
ca pi risìa ’u tinevanu all’addritta.
Di una ngagghidda ’i lignu camulutu
dui chiova fatti a manu di firraru
chiantati supra un muru scuzzulatu
tinevanu un tistali e ’na vardedda
appartinuti quasi cu cirtizza
on sceccu o a un mulu d’’u patruni ‘i casa.
Cchiu sutta, ancora menza china i frasca
la manciatura fatta ’i petra d’Aspra
e a ciancu di na seggia scancarata
jincuta cu li pampini ’i scupazzu
si ntravidìanu jittati nta n’agnuni
’na coffa, un paru ’i rètini, ’na zotta
e un saccu menzu chinu di canigghia.
A ciancu, fora a porta a tripiceddu
dintra ’na cappilluzza misa o muru
na fijura d’’u patriarca San Giuseppi
cu ’n vrazza ’u nostru amatu Bambineddu.
Prima di jiriminni jittavu l’occhiu
dunn’era la surgiva chiacchiaruna
mi fici ’a cruci innanzi ’a cappilluzza
e salutavu ’u sgricciu ca un lintava
mancu n’anticchia di parraçiuniari.
Lu ringraziai p’avirimi chiamatu
e ci prumisi ancora ’i riturnari.
Vincenzo Aiello
Bagheria, aprile 2017