La surgiva chiacchiaruna

La surgiva chiacchiaruna

 

Passiannu pi ’na strata di campagna

ntisi comu ’na vuci chi chiamava

era nu sgricciu d’acqua di surgiva

ca a n’abbiviraturi vita dava.

Scarpisannu timpi di terra ammargiata

ad’idda mi ncugnai, e arrifriscai

li cannarozza sicchi pi l’arsura.

Drittu di l’occhi mei, ‘na casuzza

e un purtuni ’i vecchu pisci pagnu

ncucciatu a dui fintizzi arrugginuti

ca pi risìa ’u tinevanu all’addritta.

Di una ngagghidda ’i lignu camulutu

dui chiova fatti a manu di firraru

chiantati supra un muru scuzzulatu

tinevanu un tistali e ’na vardedda

appartinuti quasi cu cirtizza

on sceccu o a un mulu d’’u patruni ‘i casa.

Cchiu sutta, ancora menza china i frasca

la manciatura fatta ’i petra d’Aspra

e a ciancu di na seggia scancarata

jincuta cu li pampini ’i scupazzu

si ntravidìanu jittati nta n’agnuni

’na coffa, un paru ’i rètini, ’na zotta

e un saccu menzu chinu di canigghia.

A ciancu, fora a porta a tripiceddu

dintra ’na cappilluzza misa o muru

na fijura d’’u patriarca San Giuseppi

cu ’n vrazza ’u nostru amatu Bambineddu.

Prima di jiriminni jittavu l’occhiu

dunn’era la surgiva chiacchiaruna

mi fici ’a cruci innanzi ’a cappilluzza

e salutavu ’u sgricciu ca un lintava

mancu n’anticchia di parraçiuniari.

Lu ringraziai p’avirimi chiamatu

e ci prumisi ancora ’i riturnari.

 

Vincenzo Aiello

Bagheria, aprile 2017

Nessun commento ancora

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato. I campi obbligatori sono contrassegnati *