
Me nannu mi cuntava ca ê so tempi
puru siddu ’a natura era struppiata
si rispirava ancora dda frischizza
di la Sicilia d’iddu tantu amata.
La situazioni java a piggiurari
e ’i jornu ’n jornu tutti li cristiani
spirannu sempri chi passassi ’a china
comu juncu calavanu la schina.
Li strati cu pirtusa mprissiunanti
munnizza a munzidduna attagghiu ê ntrati
li marciapedi ’i strunza timpistati
e tassi misi d’’i puliticanti.
Lu mari ca era comu lu cristallu
d’un çiavuru pi veru ’ncantaturi
cu lu passari ’i l’anni addivintàu
chinu di plastica e acqua ’i fugnaturi.
Me nannu mi cuntava tuttu chistu
iddu la rispittava la Natura
e ora io mi spìu picchì un s’ha vistu
mancu ’na migghiurìa finu a chist’ura?
L’ebbica è nautra, jamu supra a Marti
comu ê so tempi a Malta iddu java
quannu addisiava ’i strìncimi nte vrazza
nsemi a me nanna ca pi mia era pazza.
Ora è ’u dumila e cinquantasetti
a st’ura centu anni Iddu avissi
e pi la terra dunni nascìu e stetti
migghiara di puisìi pi idda scrissi.
Me nannu mi cuntava tuttu chistu
era un pueta di la Baharia
nte so puisìi c’è chiddu ca un’haiu vistu
è dda, ca attrovu zoccu manca a mia!
Vincenzo Aiello
Bagheria; gennaio 2019